meserie ingrata

asa i-am spus unui medic stomatolog: ca ingrata meserie mai are, sa lucreze cu durerea oamenilor ca sa-i faca bine. si ca nici a mea nu e departe.

ei bine, acuma simt ca am doua meserii ingrate. 

una ca psiholog, unde efectiv ca sa faci cu adevarat bine adesea trebuie sa insotesti oamenii prin infern. era un film care mi-a placut, cu robin williams (pe care il plac in foarte putine roluri de altfel) in rolul sotului care pe lumea cealalta trebuie sa-si salveze sotia care se sinucisese si isi retraia continuu cosmarul.

si trebuie sa poti face fata lacrimilor, disperarii, apararilor oamenilor pentru a-i putea conduce peste. sunt putini cei care aleg drumul asta greu, dar foarte castigati. cand ascult povesti despre vindecare imi dau seama ca merita tot efortul facut, si ma bucur ca mi-am ales meseria asta.  

cea de-a doua meserie ingrata e cea de mama. stiam asta, ca va trebui sa spui nu, sa inveti copilul ce e aia frustrare si furie si teama si tristete si cum sa le faca fata. ca va plange uneori si nu il voi putea alina sau nu il voi putea intelege. ca va trebui sa-i fac (aparent macar) rau ca sa-i fac bine.

cand a fost cel mic racit a trebuit sa folosim faimoasa batista a bebelusului ca sa-i scot toate secretiile din nas. de mai multe ori. uneori a stat, alteori a zbierat ca din gura de sarpe. sora-sa mi-a spus ca nu poate sa-l auda cand face asa, si adevarul e ca, cand a stat o data si a asistat, la final era plina de lacrimi. iar eu trebuia in conditiile astea sa-l tin si sa operez manevra. si tat-su era cam albastru la fata...

si acum imi dau seama ca am intrat intr-un model periculos, ori simt totul, ori nimic. nu prea stiu eu acum cum sa fac un fine tuning, dar lucrez la asta.

oricum, sunt buucroasa ca cupilu' nu a ramas traumatizat, adica ii pot da cu ser fiziologic in nas si da cu aspiratorul intr-o veselie, se supara rau cand il opresc si nu mai merge. pentru el a fost doar un moment neplacut.