primavara ce-a trecut

clima musonica, continental oceanica, ma rog, ce o fi fost pe aici

a lasat si inca mai lasa in urma niste apusuri absolut superbe.

avem cateva exemple pentru toata lumea:

lectie de viata

eram la mcdonald's din galati, venind de pe drum, am oprit acolo sa-si manance cupilu' iaurtul si noi cafeaua. afara au un loc de joaca cu un soi de turn, cu baza patrata pe care se urca pana la un tobogan pe care se dau pustii tot inauntrul 'stabilimentului'

urcarea era ca pentru catarat, triunghiuri taiate alternativ in jumatatile patratului, ca niste platforme in contra-timp. locul de joaca fiind pentru copii mai mari, peste 3 ani, cupilu' nu ajungea sa se urce.

asa ca i-am spus "nu poate mami sa te ajute", pentru ca si daca il urcam prima 'treapta' la urmatoarele nu mai puteam ajunge.

era plin de kinderi pe acolo, si unul a cedat la zambetele lui cu strungareata si l-a ajutat o data sa se urce, cand a aparut pe tobogan era in delir de bucurie, si statea numai pe langa baietelul ala, il astepta, ii zambea cu toata fata, si l-a urcat asa de cateva ori, pana cand s-a saturat si n-a mai coborat pe tobogan, am inteles ca acolo sus inauntru aveau si o masinuta in care puteau sa stea.

asa ca fi-miu ramas sa se descurce iara singur, o treapta l-a ajutat coneva, la urmatoarea s-a folosit de niste chestii de pe pereti, dar la ultima nu mai avea cum. eu il vedeam de afara, printr-o fereastra, ii vedeam doar picioarele cum statea acolo, toti copiii urcau pe langa el si el facea joc de glezna, ba stanga, ba dreapta, ca sa le faca loc si nu il ajuta nimeni. asta a durat vreo 10 minute, la capatul carora mi s-a pus mie un nod de lacrimi in gat, o reactie pe care nu mi-o mai amintisem de cand eram tot timpul dupa sor-mea si prietenele ei cu 3-4 ani mai mari decat mine.

l-am simtit singur si trist si frustrat acolo, si n-am mai putut sa il las, am prins o fetita mai mare care abia ajunsese si am rugat-o sa il ajute sa urce. am vazut cum l-a ridicat si l-am asteptat jos la tobogan. el de fapt era vesel nevoie mare, tot un zambet, fericit nespus, si primul lucru s-a dus iara la trepte chinuindu-se sa urce sau asteptand sa il ajute cineva, belind strungareata la toti copiii care treceau pe langa el.

nu mi-am invatat lectia pana la capat, pentru ca mi-am dat seama ca nu mai vreau sa trec din nou prin asta si l-am luat si am plecat sa ne dam cu trenuletul si alte jocuri de prin preajma. (el plangand la mine in brate si aratandu-mi ca vrea acolo sa se joace. mai mult l-am frustrat eu decat ce i se intamplase mai devreme)

mai am de studiu.

pentru ca putem face ceva

cand e vorba sa vrei sa traiesti si sa invingi o boala, singura cale este sa lupti. tu si toti cei din jurul tau.
va invit sa ajutam la o lupta.

http://zicolorata.blogspot.com/search/label/Pentru%20Florin
http://viatapentruflorin.blogspot.com/

capra crapa piatra-n patru

e un ger de crapa pietrele. si asta m-ar interesa mai putin, dar e un ger de crapa bateriile. nominal, bateria masinii mele celei dragi... pe care n-am mai condus-o de cand a dat zapada, mi-a fost rechizitionata si inapoiata azi, cand n-a mai pornit, motiv de baterie crapata. ...caprei cum a crapat ea piatra-n patru...

oricum, m-am minunat azi de natura relativa a judecatilor omenesti. m-am bucurat ca la pranz erau "doar -11 grade", nu -20 ca azi-dimineata, iar "la soare chiar se incalzea un pic". ca sa nu mai spun de vestea absolut minunata ca "nici nu prea batea vantul..."

to blog or not to blog

da, am ajuns la momentul in care ma intreb de ce mi-am facut blog, daca serveste vreunui obiectiv, ca pe cel initial nu mi-l aduc aminte, ce a fost cu pauza asta atat de mare si daca vreau sau pot sa reiau firul.


in ordine aleatoare, scriu urmatoarele ganduri aparute in urma acestei interogari, unele 'to' altele 'not to'

- mai am lucruri de spus. ca poate vor folosi candva, cuiva, fara ca eu sa stiu sau sa urmaresc asta, si e motiv suficient
- narcisismul meu nu mai e foarte activ. faptul ca stiu ca exista oameni care citesc nu ma mai stimuleaza
- tata e din nou in tara. pe chestia asta nu-mi vine sa scriu prea multe nici despre cupilu', desi 'vad cu ochii mei' cum uit lucruri
- ochii atintiti asupra blogului, perceputi cel mai des la un nivel o idee mai jos de constient, ma fac sa ma cenzurez, sa ma 'cosmetizez', sa ma prelucrez si asta nu e intotdeauna un lucru bun. nu pentru treaba cu memoria. adica daca nu pot povesti frumos mai bine nu scriu. ntz-ntz-ntz.
- am primit mai demult (indirect si in alt context) replica cu: e spatiu public, deci fiecare e liber sa faca ce vrea. oops.
- mai am prieteni care imi spun: n-ai mai scris de multa vreme pe blog, sa stii ca intru si mai verific. adevarul e ca ma uitam (dupa o absenta la fel de prelungita) pe o statistica de trafic si nu au prea fost zile cu 0 vizite.
- cu timpul stau prost. sunt prea ocupata sa am timp sa ma gandesc la lucruri, dar sa le pun in formulari cat de cat inteligibile (pentru ca altfel nici eu nu imi aduc aminte despre ce era vorba, cat de trist!) deja e o energie pe care nu o mai prea am
- sau altfel zis am nevoie sa pun gandurile in cuvinte ca sa le tin minte. pe vremuri (cand incepusem blogul adica) vedeam, formulam, uneori scriam, uneori ma multumeam doar cu formularea mea. acuma din lene raman doar la imagini, ca o cutie cu chestii pe care va trebui odata sa le pui in ordine ca sa le folosesti. iar la treaba cu cutii sunt experta, am vreo 4-5 cutii 'cu maimute' pe care de cate ori le deschid, parca redescoper america. ce de chestii!!!
- ma straduiesc prea mult sa fiu inteligibila, si asta ia din sinceritate. e un fel de falsitate pe care o resimt si cand stiu ca cineva ma filmeaza. o resimt si cand scriu randurile astea
- ani de zile am indepartat oameni de mine pentru ca ma straduiam sa arat cat de inteligenta sunt, cate lucruri stiu, la cate ma pricep. acum vreau doar sa nu fiu luata de proasta. dar nu am repere prea clare la nici una dintre limite. ma situez, dar nu-mi dau seama unde. iar blogul nu ma ajuta deloc. dimpotriva, e o presiune, dinspre mine pentru mine.

simt ochii atintiti. daca ai reusit sa ma insotesti pana aici, iti multumesc mult pentru efort, te anunt ca dilema inca este in lucru, restul argumentelor le voi gandi eu in sinea mea fara sa le fac publice, in afara de noi doi sunt si alti ochi atintiti :)

“On death and dying”

Moartea exista, ar fi o impertinenta prea mare sa uitam ca suntem muritori.

Dar dincolo de asta, se intampla in jurul meu in prea multe feluri in ultima vreme, si nu atat se intampla cat de fapt da tarcoale, planeaza in vietile unor oameni dragi, se plimba pe piele ca un cutit ascutit gata sa taie, sta ca o sabie deasupra capului sau se apropie ca un tren de undeva din departare fara sa fie evident pe ce sina va veni si daca va trece pe langa sau peste. Se traiesc victorii, incertitudini, temeri si scenarii, lucruri pe care cuvintele nu le pot cuprinde pentru ca intensitatea emotionala a depasit de mult orice nivel familiar.

Sau, cum s-a intamplat aseara, moartea loveste direct, manifestarea unei realitati evidente, bunica de cateva zile trage sa moara, si apoi vine telefonul cu "s-a dus". Ultima bunica se va alatura maine celorlalti trei in aceeasi cripta, iar eu ma simt inca anesteziata, multe ganduri si emotii deloc.

Si , culmea intamplarilor, azi ma intalnesc cu un om drag la cimitir pe trotuarul dintre doua case mortuare, tu pe cine ai pierdut? Eu tatal, eu bunica, dumnezeu sa-i ierte, condoleante. Ne privim in ochi, intelegem intr-o clipa toate vorbele nerostite care spun ce se intampla in noi. Ni s-a intamplat moartea in jur, ne ingropam mortii, apoi vedem fiecare ce mai facem.

Eu astept sa treaca anestezia, sper sa nu doara prea tare cand voi incepe sa simt din nou.

20-10

a venit si '10, happy happy cheer!

un revelion minunat, cu viroza, functionand pe baza de coldrex. cateva ore dupa doza era bine, apoi sevraj, simptome, capu' mare. asa ca ma declar invinsa de petrecerea dintre ani.
a, plus luna plina.