si prezinta multe, multe aspecte....

miercuri, 28 aprilie 2010

lectie de viata

eram la mcdonald's din galati, venind de pe drum, am oprit acolo sa-si manance cupilu' iaurtul si noi cafeaua. afara au un loc de joaca cu un soi de turn, cu baza patrata pe care se urca pana la un tobogan pe care se dau pustii tot inauntrul 'stabilimentului'

urcarea era ca pentru catarat, triunghiuri taiate alternativ in jumatatile patratului, ca niste platforme in contra-timp. locul de joaca fiind pentru copii mai mari, peste 3 ani, cupilu' nu ajungea sa se urce.

asa ca i-am spus "nu poate mami sa te ajute", pentru ca si daca il urcam prima 'treapta' la urmatoarele nu mai puteam ajunge.

era plin de kinderi pe acolo, si unul a cedat la zambetele lui cu strungareata si l-a ajutat o data sa se urce, cand a aparut pe tobogan era in delir de bucurie, si statea numai pe langa baietelul ala, il astepta, ii zambea cu toata fata, si l-a urcat asa de cateva ori, pana cand s-a saturat si n-a mai coborat pe tobogan, am inteles ca acolo sus inauntru aveau si o masinuta in care puteau sa stea.

asa ca fi-miu ramas sa se descurce iara singur, o treapta l-a ajutat coneva, la urmatoarea s-a folosit de niste chestii de pe pereti, dar la ultima nu mai avea cum. eu il vedeam de afara, printr-o fereastra, ii vedeam doar picioarele cum statea acolo, toti copiii urcau pe langa el si el facea joc de glezna, ba stanga, ba dreapta, ca sa le faca loc si nu il ajuta nimeni. asta a durat vreo 10 minute, la capatul carora mi s-a pus mie un nod de lacrimi in gat, o reactie pe care nu mi-o mai amintisem de cand eram tot timpul dupa sor-mea si prietenele ei cu 3-4 ani mai mari decat mine.

l-am simtit singur si trist si frustrat acolo, si n-am mai putut sa il las, am prins o fetita mai mare care abia ajunsese si am rugat-o sa il ajute sa urce. am vazut cum l-a ridicat si l-am asteptat jos la tobogan. el de fapt era vesel nevoie mare, tot un zambet, fericit nespus, si primul lucru s-a dus iara la trepte chinuindu-se sa urce sau asteptand sa il ajute cineva, belind strungareata la toti copiii care treceau pe langa el.

nu mi-am invatat lectia pana la capat, pentru ca mi-am dat seama ca nu mai vreau sa trec din nou prin asta si l-am luat si am plecat sa ne dam cu trenuletul si alte jocuri de prin preajma. (el plangand la mine in brate si aratandu-mi ca vrea acolo sa se joace. mai mult l-am frustrat eu decat ce i se intamplase mai devreme)

mai am de studiu.

Un comentariu:

Unknown spunea...

Ne raportam diferit... ce la 30 ani se cheama frustrare, la 2 se cheama ca asa e jocul. Ajungi pana unde poti si apoi astepti sa te ridice cineva.

De-asta pierdem pe masura ce trec anii... ne raportam la societate si la cutume, nu luam lucrurile firesc.