viata la tara -the hard way

socrii mei stau la tara, si am fost in vizita de weekend un pic mai lung.

si am vazut viata la tara povestita si traita pe viu de socrii mei, care deja au adunat impreuna probleme de sanatate cat sa scrii un mic tratat, dar le duc pe picioare, ca nu au de ales (un AVC de mama nu-si mai poate folosi mana dreapta, diabetul din dotare, dureri de articulatii si membre, tata cu o bronsita tabagica de mai prin primavara trebuia sa stea 11 ore pe zi la aparatul cu oxigen)

un sat relativ aproape de drumul national, fara canalizare, dar cu cablu tv (ma rog, acum au trecut pe dolce). e frumos: batatura, gradina, catei, gaini, mere gustoase, struguri buni, vin din belsug, carne si oua de gaini de batatura, pisici care prind soricei, aer curat si daca e senin foarte multe stele noaptea.

cam aici se opresc lucrurile bune.

pentru ca apa din fantana nu e buna de facut mancare, are prea multe saruri si nu fierb legumele in ea. nu mai zic de gust. asa ca trebuie adunata apa de ploaie ca sa speli si trebuie sa platesti pe cineva sa-ti aduca apa din rapa, sa ai cu ce gati. asta macar la 2-3 zile. orice apa e refolosita, macar de 2 ori, te gandesti bine inainte sa o arunci.

si apoi treburile gospodariei: mancare, la oameni, gaini, caini si pisici (trebuie sa faci mamaliga, nu gasesti sa le dai graunte), curat la oameni, gaini, udat gradina (asta daca ai apa in fantana, ca vara seaca si nu pica o luna intreaga fir de ploaie dar e cald ca-n baragan, si iti vezi legumele uscandu-se pe vrej), ingrijit via, gradina, si toate care se mai gasesc de facut la orice casa. asta fara prea mult din mana dreapta sau cu oboseala la orice efort.

si departe de legatura cu exteriorul, o rata de navetisti la ore absolut indecent de matinale (pentru oras, cel putin). nepotii nu suna, ca sunt ocupati cu internetul si televizorul si altele, nu stau sa se gandeasca la bunici. copiii te mai suna, unul mai des, altul mai degraba cand vede apel pe mobil si suna inapoi.

socrii mei au pensie buna din fericire, ca au stat si muncit la oras, asta le face viata cat de cat usoara, dar nu din punct de vedere social. ca ce sa faca tot taranul la crasma, discuta si barfeste, ca dom' Didi are pensie mare, dar nu da mai mult de 3 lei sa-i aduci apa (ca un facut, de tigarile date si pentru acasa si paharul de vin obligatoriu cu care trebuie sa ii serveasca nu se poate vorbi in public)

asa ca orice costa "un pic mai mult" ca doar are de unde. si barbieritul costa, ca nu poate singur, si spalatul rufelor (intr-un final au o albalux de-aia de aveau mamele noastre ca sa munceasca doar la jumatate cu spalatul) costa -ca nu poate mama-soacra sa o opereze singura, si prasitul, si culesul si toate cele. asta daca iti vin oamenii si daca sunt pusi pe munca. Daca le dai vin de baut de la inceput, l-au ras si apoi mai trag si un pui de somn. si ii platesti cu ziua, evident.

in afara de 2-3 rude iti calca oamenii pragul numai la interes. 10 lei pana luna viitoare, o sticla de vin sau de rachiu, sa dea un telefon. sau de genul: am venit sa va ajut cu ceva (a se citi nu mai am bani de mers la bar)

sunt sigura ca mai sunt si alte lucruri bune, dar de cate ori merg pe acolo ma doare sufletul sa ii vad asa. cat de greu poate fi, si cu varsta, dar si cu lumea si cu greutatile locului. dar nu ar vrea de bunavoie sa plece de acolo. asta ma doare si mai tare, ca nu vad o iesire prea usoara din viata grea de la tara.